Singurătatea şi lipsa comunicării ne vor ucide bătrânii

Nevoia de a vorbi cu cei din jur, de a le povesti câte ceva este o altă problemă care în timpul pandemiei nu este hrănită cum ar trebui. Singurătatea persoanelor în vârstă este mult mai dură decât o boală în sine. Mulţi nu îşi mai vizitează părinţii, bunicii, de frică să nu îi infecteze cu noul coronavirus sau buncii şi părinţii au luat decizia să stea departe de copii şi de lume. Nu trebuie să fi psiholog să îţi dai seama că toate aceste luni de distanţare vor lăsa răni.

Oamenii au nevoie de socializare, de întâlniri, au nevoie să vorbească. Observ acest lucru în general la bărtâni. Orice i-ai intreba pe stradă îţi răspund. Singurătatea pentru ei este mai grea ca orice boală. O scenă de vineri din cimitirul Pomenirea mi-a subliniat încă o dată faptul că nevoia de a vorbi cu cei din jur la cei trecuţi de prima tinereţe este primordială.

Căutam în cimitir un tomberon unde să arunc o pungă şi nu am găsit decât un morman de iarbă şi resturi. Privesc spre morminte şi văd că e singurul loc în care poate fi aruncat, zăresc şi un domn în vârstă şi mă trezesc vorbind: „Nu mai sunt tomberoane”...Domnul se uită în jur şi zice: „nici pompa de apă nu mai merge”. Având şi o sticlă de apă în mână mă ofer să îi dau să ude florile. Uimit că mă ofer să îi dau ia sticla şi îmi întinde plasa din mâna lui dacă doresc să o ţin până merge la mormântul soţiei să pună apă la flori. Iau plasa şi îl aştept pe alee. Bărbatul se ştergea la ochi, a plâns la mormânt şi s-a jenat că îl văd aşa. A venit înapoi şi a început să îmi povestească, una, alta, lucruri în general despre locul de veci, soţie, foşti prieteni. M-a întrebat dacă poate să meargă alături de mine spre poarta cimitirului, era ceva de parcurs şi dacă mai putem sta de vorbă. Sigur,  răspund eu. Se scuză încă odată că mă ţine de vorbă şi mergem încet spre aleea principală a cimitirului. Îi simţeam bucuria în glas că vorbeşte cu cineva, pentru el eram doar o străină din cimitir ce se întreba unde sunt tomberoanele. Ajunşi la o cimşea care funcţiona m-a rugat să îi ţin iar plasa să se poată spăla pe mâini şi pe faţă: „ştiţi am plâns şi am şi pământ pe mâini nu pot merge aşa”.

I-am ţinut plasa şi l-am aşteptat, la fel cum aş fi aşteptat un apropiat. Poveştile au continuat. Când am ieşit pe poarta cimitirului el a zis că merge la tramvai, eu am afirmat că merg la maşină dar este parcată pe o stradă mai departe de cimitir. I-am spus că dacă merge spre Boul Roşu l-aş duce cu drag: „Eu merg în Vlaicu, dar pot veni până la Boul Roşu, îmi e tot una, mai povestim, dacă nu vă deranjează, am şi ceva treburi în zonă”. Nu ştiu nici cum îl chemă pe domnul respectiv, nici dacă avea treburi în zonă, cert este că a avut nevoie să vorbească cu cineva. Şi eu am apărut în faţa lui exact la momentul potrivit. S-a mai scuzat odată şi şi-a făcut griji să nu cumva să îmi facă probleme dacă urcă în maşină. Când a urcat eu mi-am verificat masca, îmi era frică să nu cumva, cum merg în multe locuri, să am ceva şi să...I-am dat chiar şi dezinfectat dacă vrea să îşi dea pe mâini, mi-am dat şi eu. Mi-a spus: „eu nu am nimic, nu vă faceţi griji”. Eu îmi făceam griji să nu îi dau ceva, nu el...Am mai povestit o bucată devreme până l-am lăsat în zona Boul Roşu. Mi-a mulţumit şi a coborât din maşină zicând: „Mai există şi oameni buni. Oare dacă ne mai vedem pe stradă ne mai cunoaştem? I-am răsuns cred că da, deşi nu ştiu dacă îl voi mai reîntâlni. L-am întrebat dacă se descură de aici şi a spus că da. Îi revenise zâmbetul pe faţă, am zâmbit şi eu şi atunci mi-am dat seamă câtă nevoie au persoanele mai în vârstă de comunicare. Câtă nevoie avem în general noi oamenii, iar pandemia ne-a distanţat. Nu voi ştii nciodată dacă avea treabă la Boul Roşu....

 

 

Adauga comentariu