O viaţă dedicată sportului arădean. Titi Ionescu: „Am chelit şi am albit pe terenul de handbal”

O viață pe terenul de handbal. Asta se poate spune despre Titi Ionescu, cel care a fost timp de 14 ani jucător în Liga Națională și apoi a devenit antrenor.  Iubește acest sport de mic, deși la început a chochetat cu atletismul, apoi o perioadă cu fotbalul, ca în cele din urmă, în anul 1969, să înceapă să joace handbal.

„Odată cu intrarea la liceu am început handbalul. Şi de atunci până acum nu am făcut altceva. Am grupe de juniori, profesez la clubul sportiv şcolar, unde sunt profesor. Am jucat la juniori la Școala Sportivă de Elevi  Botoşani „Mihai Eminescu” şi de acolo după ce am terminat liceul în 1973 am ajuns la Universitatea Suceava. Am jucat patru ani în divizia B, făcând Facultatea de Educaţie Fizică. În anul 1977 am fost convocat la echipa naţională şi în acelaşi timp am fost solicitat de Arad să vin la echipă de divizia A. Am jucat la Arad, 14 ani în Ligă, la Gloria Arad, Constructorul Arad, Strungul Arad. În 1990 datorită conjucturii care a fost nu am ajuns la o înţelegere cu conducerea de atunci a clubului și am renunţat, dar am prins un post de titular la Clubul Sportiv Arad, s-a eliberat un post şi atunci am dat concurs şi am câştigat. De atunci şi până în prezent sunt profesor titular la secţia de handbal unde am predat la toate nivelurile de copii, atât la fete, cât şi la băieţi. Tot din 1990 până în 2003 am fost antrenorul echipei de handbal Divizia A a Aradului. Sunt în domeniu de 50 de ani. 22 de ani ca jucător şi restul ca antrenor”, a declarat Titi Ionescu.

Astfel, Titi Ionescu este jucătorul din Arad cu cea mai lungă activitate în Liga Naţională de Handbal.

În vârstă de 65 de ani, Titi își aduce aminte perfect fiecare moment din cariera lui. La Arad s-a căsătorit în urmă cu 40 de ani. Are un băiat care un pic i-a călcat pe urme, apoi a renunțat și a făcut baschet la West Petrom Arad şi apoi s-a ocupat de studii a termiant Facultatea de Marketing, iar acum este plecat din țară.

„Cei mai frumoşi ani au fost cei de la Gloria unde a fost un colectiv extraordinar, dar și în celelalte locuri a fost bine. Ca antrenor am fost la echia Fabricii de Zahăr. Am scos de-a lungul timpului 14 profesoare dintre jucătoare. Ce este rău că dintre ele doar trei profesează,  fosta internaţională Adriana Inoan, care a fost o jucătoare de excepţie a Aradului și pe care am avut-o jucătoare 12 ani. Ea este antrenoare la Liceul cu Program Sportiv dar are şi un club privat de handbal. Mai este profesoara Mariana Cosma, tot fostă jucătoare, care profesează la Regina Maria şi Ramona Tecar, care profesează la Liceul cu Program Spotiv. Dar pot să spun că la ora actuală în Arad handbalul este mort. A început să moară din anul 2005. Motivul a fost partea finaciară, lucru dureros în Arad, forurile locale nu s-au implicat niciodată în handbal, ceea ce s-a făcut s-a făcut datorită antrenorilor şi a prietenilor şi a celor care le-au mai plăcut handbalul. Nu s-a implicat nici Direcţia Judeţeană Pentru Tinert şi Sport. De asta a şi dispărut. Noi la catedră am fost la un moment dat şapte, în 1990, când am venit eu. Acum am rămas singur. Colegul meu, Ștefan Deacu, fostul internaţional, a murit. De atunci sunt singur şi tot vine câte un profesor suplinitor”, mai mărturisește antrenorul.

De asemenea, acesta spune că a făcut totul cu plăcere, însă a pus cam mult accent pe handbal neglijând familia și sănătatea. „Repercusiunile sunt acum. Am ajuns în faza în care nu am voie să fac anumite lucruri. Activitatea de antrenor este foarte grea. Nu a fost ușor. Am fost prea pătimaș. Doctorii îmi suneau: «Titi stai calm că ai să crăpi. Şi eu spuneam să mă lase că am treabă» Aș face la fel, dar nu aş mai fi aşa pătimaş. Am chelit şi am albit pe terenul de handbal”, mai adaugă Titi Ionescu.

În anul 1990 de când s-a lăsat de handbal ca jucător a trecut la Clubul Sportiv Gloria ca profesor la catedra de handbal şi în acelaşi timp a preluat echipa de fete a Aradului, era Fabrica de Zahăr în colaborare cu Universitatea Vasile Goldiş Arad. În 1995 când a murit directorul fabricii s-a rupt şi echipa. Din 1996 a făcut el o echipă cu fetele, a mai adus şi câteva jucătoare, a promovat în Divizia A şi până în 2003 când iarăşi au intervenit probleme financiare. Echipa s-a numit Sabina Arad, apoi a trecut la Tricoul Roşu şi iar au intervenit probleme financiare a dat fabrica faliment şi s-a desfiinţat echipa.

„De atunci nimeni nu m-a mai ajutat să fac nimic şi nu s-a mai făcut. Echipă de performanţă nu este. Eu aş vrea să dea Dumnezeu să trăiesc până când cineva o să mai facă ce am făcut eu în handbalul arădean ca jucător şi ca antrenor, până atunci aş vrea să trăiesc, apoi pot să mor. Cu fetele am fost de patru ori să intru în Liga Naţională, dar nu am fost ajutaţi de nimeni. E greu să intri. Am fost de două ori la un punct nu am intrat şi de două ori la baraj. A intrat Galaţiul şi Braşovul care şi acum sunt în Liga Naţională. A fost o durere şi o nemulţumire a fetelor că nu am intrat. Cu toate astea sunt mândru că prin activitatea mea de jucător şi antrenor am făcut să se audă în România de handbalul arădean”, încheie antrenorul.

Adauga comentariu