Înainte de martie 2020....

Mai un pic şi facem anul de când viaţa noastră a început să fie dată peste cap, a luat o altă întorsătură şi tot ce ni se părea normal să facem ne-a fost luat. Lunar au apărut noi restricţii şi lunar am început să ne îndepărtăm de tot ceea ce făceam până în luna martie 2020. O viaţă normală, liniştită, fără teamă, cu cei dragi în jurul nostru, cu îmbrăţişări şi multe zâmbete. Toate s-au dus...starea de urgenţă ne-a luat tot ce a putut: mersul când doreşti la cumpărături, la şcoli, la cosmetică, la restaurante, teatru, cinema, spectacole, la petreceri. Totul a fost pus într-un sertar, iar omenirea a fost nevoită să poarte mască, mânuşi şi să păstreze distanţa, chiar să ia o pauză. Pandemia a îndepărat persoanele dragi, a ţinut oameni în spitale, i-a intubat pe unii, iar pe alţii i-a trecut în lumea celor drepţi, mult mai devreme decât trebuia.

O lume întreagă a „paralizat”, apoi a încercat să se adapteze, cu greu au reuşit unii, cu greu au rezistat copiii luni de zile în case, cu greu s-au poate unii deloc nu s-au obişnuit cu şcoala online. Pe locurile de joacă s-a pus lacătul, un timp şi pe parcuri şi frazele cu „nu lăsaţi copiii pe telefon şi tablete” au început să dispară, deoarece a fost cam singura salvare a părinţilor care nu au ştiut cum să se împartă după ce şcolile s-au închis. Haosul s-a instalat, mulţi au rămas fără locuri de muncă, alţă şi-au pierdut afacerile, dar cel mai tragic este că multe familii au rămas fără cineva drag, în alte familii unii s-au îmbolnăvit de alte boli şi din cauza măsurilor nu s-au putut trata cum ar trebui. S-a sfârşit anul şi omenirea a intrat cu speranţă în următorul.

Speranţa că vom scăpa de tot ce ne-a pus la zid. Ne este dor de normal, de mers cât vezi cu ochii fără ca cineva să te întrebe ce cauţi acolo sau de ce nu ai mască, de petrecerile de la locul de muncă sau de cele din familie, cu prietenii, de socalizare, de îmbrăţişări şi de starea aceea de linişte că ieşi din casă în siguranţă. Copiilor le este dor de şcoală şi de locurile de joacă. Tuturor ne este dor de ceva, nu există familie care să nu fi fost afecată într-un fel sau altul. Este o melodie pe care o cântă Tinu: „La toţi ni-i greu, dar nu la toţi deodată”. Nici versurile astea nu mai sunt valabile, deoarece de această dată ne-a fost la toţi deodată greu: copii, adolescenţi, adulţi, vârstnici, săraci, bogaţi, intelecuali sau muncitori. Cred că cea mai mare dorinţă a tuturor este de a trăi ca altădată: adică în cazul românilor ca înainte de martie 2020!  

Adauga comentariu