Dragostea de Ţară nu este despre fluturi în stomac şi despre chestii care flutură în vânt, ci despre respect şi înţelegere

Eu şi cum România “ne-am luat” în 1962. Era o frumoasă zi de 8 noiembrie şi nimeni nu m-a întrebat nimic cu privire la “reuniune”. Dar asta înseamnă prea puţin; cu timpul m-am învăţat cum să o iubesc şi alţii m-au îmvăţat cum să o urăsc.

Dragostea de Ţară nu este despre fluturi în stomac şi despre chestii care flutură în vânt (steaguri, vorbe, mai ales vorbe), ci despre respect şi înţelegere. Ori noi nici nu înţelegem ce este România şi nici nu o respectăm.

Eu o am pe România primilor mei 10 ani de viaţă în care mi-a dat tot ce-am vrut: copii de-o minte cu mine, fotbal în curtea şcolii, “de-a v-aţi ascunselea” în jurul blocului, de-a “cowboy-i şi indienii” prin pădurile din jurul oraşului, de-a Huck Finn explorând “Misissippi”-ul fiecărui râu, cireşe luate cu tot cu crengi din grădinile vecinilor, flori cu ţărâna încă pe ele, din aceleaşi grădini, date, cu drag, mamei, bătălii cu ce rămânea din fiecare brad de “Sărbători” (pe atunci nu mai exista Crăciunul), genunchi şi coate julite, haine bocnă pe mine în fiecare iarnă, mese pe fugă, că mă împiedicau de la joacă, săniuş, capace exotice pentru “pincă” şi “la perete”, primul fum de ţigară şi primul fund pe care nu m-am aşezat comod o vreme. Cel mai mult mi-a dat să n-am nici o grijă

Tuturor ni s-au dat, mai mult sau mai puţin, din toate acestea. Apoi ni s-au luat.

Într-o zi ne-am trezit lăsaţi de cu seara, peste noapte, până în zori, când veneau părinţii, la cozi la alimente. În alta ne-am trezit cu raţia de pâine zilnică într-o mână şi cu cartelele pentru alimentele de bază în cealaltă. În alta că vorbim în şoaptă.

Şi, într-un Decembrie, România şi-a ucis nişte copii. De atunci n-am mai reuşit să-mi vorbesc cu România. Suntem neîmpăcaţi. În primul rând pentru că nu a făcut nimic să afle de ce a fost nevoie de acele crime. Apoi că s-a predat, cu poalele-n cap, unor păduchi.

De atunci România se împarte în două: una tembelă şi alta relativ educată. Oricum Educaţia moare (şi se vede asta) odată cu toate generaţiile de-o “foaită” cu mine. Odată cu şcoala care s-a furat şi nu se mai face, odată cu cărţile ce se descompun în biblioteci, odată cu fiecare viol patrimonial şi spiritual pe care îl comit păduchii căreia i s-a predat România.

România tembelă, imensă la scara unei naţiuni atât de mici, crede în deochiuri şi destin, iar cea de-a doua, minusculă şi neimplicată decât cu gura, pare că e idealistă, – dar nu prea mai e. Oricum, nici una nici alta nu poate schimba anamneza stării naţiunii.

Majoritatea nu are idealuri, ci doar nevoi. Merge la vrăjitoare pentru a i se citi sau făuri destinul. Joacă la loterii fantastice pentru că se vrea bogată peste noapte. Poftele sunt mai mari decât dorințele, chiar le înlocuiesc – cu toate acestea, oamenii aceştia nu sunt stupizi, ei stăpânesc şmecheria învârtelii. Au isteţime și știu ce vor, când exploatează bunele noastre sentimente, sau se vând ca masă de manevră. Simt politicianul din om. Ei scot copiii goi în stradă, şi se consideră caz social. Fiind nevoiaşi, trebuie ajutaţi – că doar are cine: mama lor de bogătani, că nu le mai ajunge – de parc-ar duce cu ei în mormânt!

România trebuie să-i înţeleagă: când ei fură, fură de foame.

Mizeria nu e discretă, ci proclamată și îndelung mediatizată și prost folosită politic. Mizeria și politicul își dau mâna pe spinarea celor care mai muncesc: eu îți dau bani, tu îmi dai votul, avem oaia pe care s-o tundem. Dinspre ei democrația se vede, vorba lui Thomas Jefferson: ca doi lupi și-o oaie care votează ce anume să mănânce la cină.

Nu-i de mirare că, privit dinspre civilizaţie, poporul român arată ca o invazie de mâini întinse (invazie ce, din păcate, am exportat-o). Asta este moştenirea grea, din vremea când neamurile de slugi au ajuns să conducă guverne – care i-au „nenorocit” pe toți desculţii, obligându-i să stea în case furate și să ia ore de aritmetică pentru a şti cum să înmulţească şpaga. De-un leu dat unei bătrâne pe stradă, de-o lacrimă vărsată la finalul unui film, cele două Românii se consideră egale cu sfinţii.

Majoritatea nu e una tăcută şi umilă. Când vine vorba de agoniseală, devine perfidă și degrabă leșinată în stradă (auto-aruncată în cap de la balconul Parlamentului, cu benzina în izmene la poarta Cotrocenilor). Nimeni nu poate opri „săracul” (indiferent de cât de bogat e în realitate) să-şi strige sărăcia în stradă. Sărăcia este clamată, mai puțin onestitatea.

Căci, prea plinul din coşurile târâte, ca niște trofee, spre casă la fiecare sărbătoare, ori ambuteiajele de pe șoselele Patriei de câte ori “boborul” (mai ales cel bugetar) se mută din orașe la pădure să sacrifice tone de fleici și mititei pe altarul sfârșiturilor de săptămână prelungite, ne arată că sunt mulți români ce îşi permit ceea ce mulți numai visează: un coş achiziţionat de sărbători din hypermarket din banii a trei lefuri, vacanțe prelungite, întrerupte de scurte pauze de simulat munca. De unde atâta huzureală? Care-i Paradisul din care va trebui să fim alungați?

În acelaşi timp, partea opusă, cea care se consideră idealistă şi nu mai e, nu vede realitatea. Nu gustă de pe tembelizoare „reality show-ul” vieții de zi cu zi, nu se mobilizează să combată, în mod concret, angrourile de dorinţe ale majorităţii. Se lasă în voia scârbei și-a izolării. Nu mai coboară în stradă să simtă damful cartierului. Trăieşte, individ de individ, fiecare cu orgoliul său mai mult sau mai puțin satisfăcut, clipele mari din viaţa acestei naţiuni.

N-a fost solicitat, nu participă.

Cum vă ziceam, dragostea de Patrie nu este despre fluturi în stomac, ci despre respect şi înţelegere. Ori pe România mea nici măcar eu nu o mai înţeleg pentru a ajunge să o respect.

Şi, gata!

Adauga comentariu