Constantin Traian Igaş, adevăruri din spatele cortinei! A trăit copilăria pe care alţii au citit-o doar în cărţi şi a început o afacere când nimeni nu credea în el

A fost demnitar, are afaceri şi este cunoscut la nivelul întregii ţări, însă puţini sunt cei care cunosc de unde vine şi cum a ajuns să fie omul de astăzi cu o bogată experienţă de viaţă. A început o afacere când nimeni nu credea în el, nici măcar cei pe care voia să îi angajeze.

Este vorba despre fostul ministru al Ministerului Afacerilor Interne, Constantin Traian Igaş. Născut într-o zonă de munte, Costel sau Coco cum îi zic apropiaţii, a avut o copilărie desprinsă din poveşti, copilărie pe care mulţi nu au avut şansa să o aibă. A crescut într-o zonă plină de tradiţii.

„Am avut şansa să mă nasc într-o zonă foarte frumosă a României, mai exact tata era cu serviciul în comuna Cristian din judeţul Sibiu şi acolo m-am născut, am locuit primii trei ani în acestă comunitate, o comunitate foarte frumoasă, cu obiceiuri nemţeşti, cu familii şi cu mulţi nemţi în preajmă,  iar după vârsta de trei ani până la 14 ani viaţa mi-a oferit ocazia să trăiesc într-un loc pitoresc, în vârful muntelui, în comuna Jina, tot în judeţul Sibiu, într-un sat de ciobani. Eram aproximativ o sută de copii născuţi în 1968, deci fiecare familie avea 4, 5, 6 copii, majoritatea dintre ei provenind  din familii de ciobani, oameni aşezaţi şi harnici. Am avut ocazia să trăiesc şezătorile pe viu în comparaţie cu alţi copii care le-au auzit de la părinţi, de la bunici sau le-au învăţat la şcoală. Am văzut cum se organiza o clacă, am văzut cum se pleacă în transhumanţă, aveam prieteni de iarnă şi prieteni de vară. Majoritatea copiilor vara erau plecaţi cu părinţii la stână, pe munţi cu oile, iar vara rămâneau în comunitate doar copiii meseriaşilor, ai dascălilor, ai funcţionarilor statului, aşa că mă împărţeam între două grupuri de prieteni. Vara aveam şi prieteni mai mari cu 4, 5, 6 ani, iarna aveam în general prieteni din generaţia mea. Strada era plină de copii, la casa de lângă noi din dreapta erau 4 copii, la cea de vis a vis cinci copii, la cea din stânga 4. Era fenomenal mai ales în perioada de iarnă când ieşeam cu sania, lume multă, agitaţie, exact cum ştim noi poezia «Iarna pe uliţă» exact acelaşi lucru l-am trăit. Tata a fost poliţist şi a primit repartiţie acolo, noi suntem trei fraţi, am două surori. Este distanţă de câte trei ani între noi”, dezvăluie Costel.

Iarna erau cu jocurile specifice, cu schiul, cu săniuşul, iar vara colindau dealurile, băteau toate grădinile,  cunoşteau toţi pomii fructiferi din zonă. Nu le scăpa nimic, iar căţăratul în copaci era la ordinea zilei. Constantin Traian Igaş povesteşte că aveau libertate deplină: se jucau mult, dar aveau şi misiuni zilnice.  

„De exemplu, sarcina mea era să hrănesc câinele lup a lui tata. Era un câine al poliţiei, unul de urmărire, ce lua urma. Ăsta era rolul meu: îi dădeam mâncare dimineaţa,  îi puneam apă peste zi, seara la fel îi dădeam de mâncare, aveam grijă de el, îi făceam curat. Asta a fost una dintre misiunile mele permanente, în rest îi ajutam pe părinţi la tot ce era de ajutat, nu am fost menajat şi le mulţumesc pentru asta, când a fost de lucru am lucrat în rând cu ei. Toată grutatea se transformă mai târziu în anumite deprinderi de care ai nevoie în viaţă şi pe mine m-au ajutat foarte mult lucrurile astea în timp, daca era vorba să mergem la grădină, să udăm zarzavaturi, să culegem, să plantăm, eu eram prezent”, mai adaugă Costel.

În zona respectivă chiar şi mersul la şcoală se făcea după alte reguli. Iernile erau lungi şi zăpada era foarte mare. Iarna începea la sfârşitul lui octombrie şi era zăpadă până în aprilie.

„Ţin minte că în anul 1977 zăpada era mai mare decât mine. În comparaţie cu şcolile din România acolo şcoala începea la 1 octombrie şi se încheia la 15 mai. Era o zonă atipică pentru că familiile cu copii plecau în transhumanţă. De câteva ori m-am dus şi eu cu ei câte două săptămâni să văd cum este la stână”, mai mărturiseşte fostul ministru.

Era generaţia care a avut mingi de plastic, dar care le erau de mare folos. Se jucau cu ele chiar şi sparte. De multe ori îi prindea noaptea în drum şi părinţii trebuiau să îi bage în casă mai mult cu forţa şi cu ameninţări.

Pecica, locul de unde nu a mai vrut să plece

După vârsta de 14 ani, Costel împreună cu familia au părăsit acele locuri şi au venit la Pecica, zona de unde părinţii lui au plecat. De fapt la Pecica s-au cunoscut şi căsătorit. Aveau la Pecica bunicii şi multe alte nemuri.  

„De atunci şi până acum nu m-am mutat de aici, chiar şi în perioada când am fost la Bucureşti şi mi s-a propus să mă mut acolo, dar nu am vrut să plec de la Pecica aici am părinţii, familia, prietenii, locuiesc şi acum în casa bunicilor, eu i-am întreţinut, înmormântat, e o vorbă că «vatra părintească nu se vinde niciodată». Eu am ţinut cont de lucru acesta. La Pecica am urmat şcoala, atât profesionala că aşa era atunci cât şi liceul la seral”, mai spune Igaş.

Acesta mai mărturiseşte că deşi venit la Arad a ţinut mereu legătura cu prietenii de la Sibiu. Mulţi dintre ei au continuat meseria de cioban, unii dintre ei făcând transhumanţă de la Sibiu până la Constanţa, Timişoara sau Satu Mare. Anul trecut a avut loc întâlnirea generaţiei lor. Cei care au împlinit 50 de ani s-au reunit. Au fost în jur de 30 de persoane, mulţi erau plecaţi în diferite colţuri ale ţării. Se spune că peste tot este o familie care se trage din Jina.

Afacere în prelucrarea lemnului

Constantin Traian Igaş mai dezvăluie că mereu a avut un spirit anteprenorial. I-a plăcut să se gospodărească, să dezvolte câte ceva, să facă şi lucruri mai grele. Prima afacere a fost cu specific pe prelucrare a lemnului.

„Nu am avut nici în clin, nici în mânecă cu profesia asta, dar am avut un prieten italian care m-a determinat să iau această decizie. Eu aveam aproximativ 30 de ani, italianul avea o fabrică de confecţii în Pecica cu câteva sute de persoane angajate şi m-a rugat să-i găsesc pe cineva, un tâmplar să-i facă mici piese de mobilier. Avea nevoie să ducă în Italia pentru un hotel şi am găsit câţiva meseriaşi, însă fie nu au executat bine ce a cerut, fie l-au amânat, cert e că într-o seară stând la un pahar de vin mi-a zis: «voi românii aştia nu sunteţi în stare de nimic». Şi asta m-a ambiţionat şi i-am spus că eu o să fac o afacere în domeniu şi o să meargă.  A văzut că am gânduri serioase şi într-una din zile mi-a zis: «tu chiar vrei să te apuci? Vrei să îţi caut eu utilaje în italia»? Am spus da şi mi-a căutat utilaje profesioanle, el avea cunoştinţe în domeniu pentru că bunicul lui a fost tâmplar de meserie şi a crescut printre ei. Eu nu mă pricepeam la utilaje, el da. Mi-a adus utilajele şi mi-a zis că îi plătesc utilajele prin muncă şi aşa am început activitatea. Intersant pentru că vorbisem cu doi tâmplari şi niciunul nu a avut curaj şi încredere că o să reuşesc şi nu au mai venit să se angajeze. Atunci am început cu doi băieţi cu care am construit atelierul, un lăcatuş mecanic şomer şi un tratamentist termic, tot şomer: «nu ne iei să lucrăm aici?», «dar voi nu vă pricepeţi», «păi învăţăm» şi apoi am făcut meseriaşi din ei. Anul ăsta sărbătorim 20 de ani de activitate. Facem tot ce ţine de lemn, uşi, fereste mobilier, bănci. Rezutatul se vede aici, în Taverna Pecicană (o altă afacere a lui). M-a ajutat să construiesc şi hotelul şi restaurantul. În perioada de pandemie a funcţionat fabrica de prelucrare a lemnului. Noi facem totul persoanlizat, scări interioare, terase. «Pecicanul priceput” este firma pe care am administrat-o din 2000 până în 2004 când a trebuit să-mi angajez un administrator, eu plecând într-o funcţie de demnitar public, am rămas asociat unic în societate, dar am numit un administrator. «Taverna Pecicană» este puiuţul «Pecicanului Priceput». Noi aici avem şi o cramă, practic taverna asta ar vrea să spună că e un loc sub formă de cramă şi de aici ne-a venit ideea să îi spunem Taverna Pecicană, am şi legat-o de loc”, adaugă Costel.  

Taverna a devenit un reper pe zona de Vest, trec oameni din toate colţurile ţării şi opresc să mănănce. Printre cei care îi trec pargul se numără şi fosţii colegi din parlament şi guvern. Locaţia conţine un hotel cu 22 de camere şi un restaurant cu o terasă de aproximatv 100 locuri, sala principală are 80 de locuri, cămara cu vin  26 de locuri şi Crama miniştrilor 50 de locuri.

Poartă denumirea de Crama ministrilor deoarece pe parcursul timpului a avut în vizită colegi sau foşti colegi, în total cam 40, toţi miniştri. Şi dacă tot au avut atâţia ministri ce au intrat acolo aşa i-a pus denumirea.

Întrebat ce produse din restaurant ar recomanda clienţilor a răspuns că toate, însă are şi el câteva preferate.

„Aş recomanda clienţilor produse care de regulă nu reuşesc să le gătească acasă: ciorba de peşte, gulaşul, jumările de peşte cu rondele de ceapă, tocăniţa de vită cu găluşte, găluşca uriaşă, papanaşi, clătite cu mac, puţini ştiu această reţetă de clătite”, mai adaugă fostul ministru.

A intrat în politică de tânăr

Igaş a intrat în politică în anul 1998 când a constituit organizaţia PD Pecica. El a fost cel care a adunat echipa de tineri în preajma lui.

„În ianuarie 1990, un grup de tineri din Pecica ne-am adunat la Casa de Cultură şi eu am zis că trebuie să ne constituim într-o structură de tineret. Organizaţia Tineretului Liber în care eu am fost ales vicepreşedinte. Aveam 21 de ani şi voiam să facem ceva. Ne-am dus la primărie unde era interimar un profesor de al nostru, domnul Petescu, Dumnezeu să-l ierte. Casa de cultură îi poartă numele. I-am cerut un sediu, era şi foarte sceptic, noi eram şi foarte tineri. Ne-a dat un spaţiu deşi a spus că nu crede că o să fie ceva de capul nostru. Era fosta bibliotecă comunală, avea tavanul căzut, am muncit ceva să o amenajăm. După care am făcut un club care funcţiona în fiecare zi, aveam mese de tenis, de şah, organizam concursuri, avem unde să ne petrecem timpul liber, iar sâmbăta organizam disotecă. Având acel grup de tineri cu care am crescut,  a fost mai uşor, am adunat o sută de tineri şi am fondat filala PD  Pecica. Filială, pe care am organizat-o şi cu care am câştigat primăria în 2000.

Eu am fost ales consilier local. În anul 2000, aveam prima funcţie care coincide cu prima mea afacere. Atunci mi-am dezvoltat şi afacerea. În vara lu 2004 am fost ales consilier judeţean, apoi am plecat la Bucureşti, în toamnă. Se cerea de la nivelul Bucureştiului oameni tineri, curaţi care să fie pe listele PD pentru parlamentare. Am avut şansa să fiu printre cei doi tineri care au avut ocazia să ajungă la Bucureşti în anul 2004. Şi atunci le-am mulţumit şi le mulţumesc de fiecare dată celor care au avut încredere în mine şi care mi-au dat şansa asta să fac şi politică la nivel naţional cu toate că eu nu mi-am propus niciodată să fiu nici parlamentar, nici consilier judeţean, un singur lucru mi-am dorit: să mă implic pentru comunitatea de aici şi am considerat că e suficient dacă fac politică pentru comunitatea mea. Destinul a făcut să fac politică la nivel naţional, unde am avut un mandat de deputat, două de senator şi în interiorul unui mandat de senator, între 2010 şi 2012, să ocup şi funcţia de minsitru al Administraţiei şi Internelor. Au fost momente extrem de grele pe de o parte, nu e uşor să deţii o funcţie publică, dar totodată momente care te înnobilează, te întregesc din punct de vedere spiritual. Eu întototdeuna am spus că dacă aş fi rămas în Pecica, financiar aş fi stat mult mai bine decât stau astăzi, dar spiritual aş fi fost mult mai sărac şi aş fi cunoscut mult mai puţini oameni. Cu lucrul ăsta am plecat din politică, faptul că am cunoscut foarte mulţi oameni şi oriunde mă duc în ţară am cunoscuţi, amici. M-am ataşat de oamenii din toate partidele politice, aşa sunt eu întotdeauna mi-a plăcut să stau între oameni. Omenia se cultivă dincolo de partidele politice. Am rămas în relaţii bune cu foarte mulă lume”, mai mărturisteşte Constantin Traian Igaş.

A făcut stagiu militar înainte de Revoluţie. Întâmplarea a făcut să facă armata la grăniceri şi un a de zile a păzit frontierele României, la Stamora Moraviţa. 

Armata avea să îi ajungă în minte în perioada cât a fost ministru. Toţi şefii lui pe care i-a avut în armată i-au devenit subordonaţi cât a ocupat funcţia.

Am avut şansa să mă văd cu toţi şefii mei, care îmi deveniseră subalterni. Eu am fost încorporat la Sighetul Marmaţiei după care am venit la Timişoara. Când am avut funcţia de ministru am reorganizat Poliţia de Frontieră, am făcut transformarea din inspectorate judeţene în inspectorate teritoriale la nivel cu statul vecin. Adică am făcut inspectoratul pentru Ungaria, Ucraina. Şi atunci pe partea de Nord cu Ucraina trebuia să stabiliesc unde să pun sediul central, aveam opţiuni între Sigetul Marmaţiei şi Rădăuţi. M-am dus să văd şi Rădăuţi şi Sighetul Marmaţiei, care era într-o stare mai bună că accesase un proiect european şi au investit în unitate şi m-am dus peste tot, ne-am dus în corpul de clădire unde eu am fost cazat ca şi militar în termen, mi-au arătat cei de acolo şi am ajuns în faţa dormitorului unde am stat eu, nu ştiau că am făcut armata acolo. Le-am spus să deschidă o încăpere şi mi-au replicat: «păi nu avem cheia, e biblioteca, dar deschidem». «Aici era o teracotă», spun eu în timp ce ei se  se uită miraţi. «Da, era o teracotă, dar de unde ştiţi?», vine replica. Lângă teracotă aveam patul unde dormeam. Dacă tot am fost aici soldat, mutăm inspectoratul teritorial la Sighet. E şi azi tot acolo...”, mai poveşteşte Igaş.

De-a lungul vieţii, Igaş a jucat şi fotbal. A fost legitimat  până la 20 de ani când a realizat că nu este atât de talentat încât să trăiască din fotbal, neavând oferte nici de la UTA, nici de la Dinamo, acolo unde a ajuns în timp să fie “președinte de onoare”, dar totuși a avut o performanța în acest sport. Au fost vicecampioni balcanici cu echipa parlamentului pe vremea când era deputat! Igaş îşi aminteşte că a fost un turneu in Antalya, unde a jucat finala cu Turcia și preşedintele Erdogan a dat lovitura de începere a meciului.

Adauga comentariu