Ambulanţa de la trei dimineaţă...

O înţepătură  puternică în piept m-a făcut să mă ridic din pat la 3 dimineaţa. Au urmat transpiraţii, dureri pe braţ, respiraţie greoaie şi dureri de umăr.  Prima reacţie a fost «las că trece, orice ar fi, dar parcă durerea asta nu am mai simţit-o vreodată...hmm... nu cred că e preinfarct...» mă gândesc eu şi vreau să mă pun din nou la somn, însă simptomele care năvăleau pe mine m-au făcut să pornesc netul şi să caut pe „fratele” Google totul despre preinfarct. Găsesc simptome asemănătoare şi mă gândesc...asta este, 41 de ani ... m-a prins. Între timp soţul se trezeşte să meargă la baie şi îi spun. S-a panicat mai rău ca mine, şi lui i s-a părut că simptomele seamănă cu cele de infarct, a dat verdictul: chemăm ambulanţa! Eu nu eram convinsă că vreau asta, lasă că şi dacă a fost, a fost unul mic nu păţesc nimic, trece. Atunci ne-am gândit la alte cazuri de colegi sau cunoştinţe care au avut simptomele dar nu le-au băgat în seamă şi la unii au fost fatale.

De ce scriu toate astea? Pentru că am avut parte de o lecţie. A fost o încercare, să văd probabil cum rezist, cum mă comport în faţa unei afecţiuni apărute brusc. Cu calm, în timp ce soţul suna la 112, mă îmbrac, scot cardul din portofel şi îl las pe masă, în caz că mă internează, în caz că dau „colţul”, mă pregăteam de orice. Atât cât putem cuprinde în câteva zeci de secunde. Îmi sărut copilul şi cu gândul la Dumnezeu, mă pregătesc de plecare.  

Mă gândesc un pic cu teamă că ajung la spital în astfel de vremuri, dar pentru liniştea noastră trebuie să mi se facă un EKG. Îi spun soţului că am să cobor înaintea echipajului, să nu urce, să  trezească copilul şi să se sperie de atmostera ce i s-ar fi descris în faţa ochilor. Eram în stare să merg, aveam o uşoare stare de ameţeală şi greaţă, dar aste sunt lucruri ce nu le bag în seamă. Cobor lângă bloc, afară simt aerul rece al nopţii şi liniştea ei. Scot buletinul, mă gândesc că nu am luat şi încărcătorul, mă gândesc la multe.... Aştept ambulanţa, de această dată venea după mine, nu eram la o documentare. De această dată vederea ambulanţei cu semnalele luminoase aprinse intrând pe alee mi-a dat un alt sentiment decât atunci când prin prizma meseriei o întâlnesc pe teren. Totul depindea de examenul echipajului de pe ambulanţă: ajung la spital sau nu. Opreşte... mă îndrept spre echipajul din maşină ... le spun că eu sunt, mă întrebă cine mă însoţeşte zic că nimeni, că e ok, mă urcă în ambulaţă şi după ce le spun ce simptome am, pregătesc aparatele, mi se fac investigaţiile la faţa locului. Mă gândeam «sper să nu blocăm circulaţia» clar la ora aia nu era nimeni printre blocuri. Dar totuşi mă gândeam la alţii, erau doar gânduri. Echipajul a fost unul foarte drăguţ doar văzând modul în care discuta cu tine şi calmul lor îţi dau speranţă. Nu ştiu cum îi chemă, nu eram în documentare şi nici nu mă gândeam să scriu. O doamnă şi un domn extrem de siguri pe ei şi de drăguţi. Eu am vorbit non-stop, probabil că i-am zăpăcit, dar nu s-au arătat. Prima investigaţie la aparat (EKG) a ieşit bine, şi pentru că încă aveam simptome şi dureri de umăr a urmat şi a doua investigaţie. Totul a fost ok. Nu era necesar transportul la spital. Nu era preinfarct. Totuşi mi-au spus că dacă doresc pot să fiu transportată pentru mai multe investigaţii... nu era cazul. Nu mă interesa dacă e altceva, atâta timp cât infarct nu a fost, totul e ok, sunt ca nouă, mă gândeam eu. Atunci m-a apucat un sentiment de vinovăţie: «pfff am chemat ambulanţa şi nu am nimic grav. Dacă alţi pacienţi au nevoie de ea? Cum timp de 41 de ani nu am avut nevoie de ambulaţă, nu am chemat-o şi acum s-a întâmplat asta. Offf... dacă soţul nu insista». M-am scuzat şi la ei, deşi ei nu au reproşat nimic, şi-au făcut meseria, au venit pregătiţi pentru un caz de preinfarct şi ceea ce putea decurge de aici. Am coborât după 20 de minute din ambulanţă bucuroasă că sunt bine, dar vinovată că am apelat. Aaa ... şi cu o mică durere de la înţepătura de calmant.

Am mers rapid spre locuinţă pentru a-mi linişti soţul care nu ştia ce să facă pe cine să sune, nu ştia dacă am plecat spre spital sau nu. Pe el nu l-am lăsat să coboare să nu rămână copilul singur. Eu mă descurc mereu. Uneori şi noi cei puternici, cei care nu am avut nevoie prea mare de medici o păţim. Nu ştiu ce este, posibil şi stresul acumulat şi grija pentru alţii şi veştile rele din jur care apar parcă zi de zi, toate mi-au pus capac în noaptea ce s-a scurs. Sunt bine, deşi nu am mai reuşit să dorm, am stat doar aşa în pat, iar apoi m-am apucat de scris. Nu uitaţi, oricât de rău v-aţi simţi păstraţi-vă spiritul bun, eu l-am avut, am râs în timp ce mă investiga şi optimismul nu mi-a dispărut nicio clipă. Este foarte importantă atitudinea cu care priviţi totul. Nu e de joacă cu sănătatea, dar nici nu merită să ne panicăm prea mult. Spre liniştea celor din familia mea şi a mea până la urmă am apelat la specialişti, nu o fac de obicei. Nu încurc medicii dacă nu e cazul...Uneori şi noi jurnaliştii mai clacăm...suntem tot oameni.

Adauga comentariu